Irina
Spitalul
Printre pleoapele grele deslușea siluetele unor oameni. Glasurile lor exprimau mirare, bunătate și admirație în timp ce o îndemnau să deschidă ochii. Lumina puternică a dimineții o făcea să ezite și privea printre gene chipurile acelor oameni care îi zâmbeau și o strigau pe nume. A înțeles că era așezată pe un pat de spital și că era înconjurată de medici.
- Bine ai revenit, Irina! i-a spus zâmbind un bărbat între două vârste când a deschis ochii.
- Am fost la un pas să ne pierdem speranța, dar ne-ai contrazis pe toți, a adăugat femeia de lângă el, râzând.
Opus lor era un bărbat în vârstă care o privea îngrijorat.
- Știi cine suntem noi, Irina? a întrebat-o el. - Sau unde ești?... Ce-ți amintești despre tine?...
Brusc și ceilalți au devenit serioși și privirea le trăda curiozitatea.
- Nu știu nimic dar aș vrea să vorbesc cu mama. Este aici?
S-au privit și bărbatul tânăr a atins-o protector pe umăr și i-a spus că vor discuta mai târziu pentru că acum este important să se odihnească. Apoi au plecat, închizând atent ușa în urma lor.
A început să cerceteze încăperea în care se află și i se părea cunoscut un monitor cu grafice frumos colorate pe care ea putea să urmărească pulsul, tensiunea arterială, numărul de respirații și saturația cu oxigen. Era surprinsă de ușurința cu care citea acele grafice deși nu își amintea când învățase să facă asta. Și patul pe care stătea îi era familiar.
Ușa s-a deschis și a intrat o tânără veselă care s-a năpustit asupra ei și a început să o sărute frenetic.
- Irinaaa! Ce bucurie mi-ai făcut azi! Cum te simți? Ți-a fost dor de mine cât ai dormit? M-ai visat? De ce mă privești așa?
- Nu vă cunosc…, a mărturisit ea jenată de faptul că nu împărtășea exuberanța tinerei.
- Cum să nu mă cunoști? Sunt eu, Corina…colega ta de cameră din cămin. Doamne ce ne mai certam pentru tipul acela chipeș venit din capitală până am aflat că e căsătorit, a adăugat tânăra râzând cu poftă.
- Chiar nu îmi amintesc…, i-a răspuns Irina încurcată.
- Nu te chinui să-ți amintești. Odihnește-te și mai vorbim noi, i-a spus Corina ieșind pe ușă.
În liniștea așternută după plecarea Corinei, mintea ei a fost inundată de o sumedenie de întrebări al căror răspuns ar fi vrut să-l știe sau, măcar, să și-l amintească. Cel mai mult ar fi vrut să știe de ce era în acel pat, într-un mediu atât de familiar dar pe care nu îl putea asocia cu nimic. Gândurile i-au fost întrerupte de ușa trântită cu putere de o femeie îndesată îmbrăcată în albastru care i-a strigat:
- E ora pentru curățenie. În zece minute ies, a adaugat ea trăgând în cameră un agregat pentru curățenie ale cărui roți scârțâiau infernal.
Cu o viteză de care nu o credea capabilă, femeia aceea îndesată a curățat pardoseala cu un mop care părea improvizat. Apoi a luat o cârpă galbenă și un recipient tip spray și a început să șteargă masa și noptiera. Camera a fost invadată de un miros cunoscut.
- Este Sterigel?, a întrebat-o pe femeia care tocmai ștergea pervazul.
- Da doamnă. Avem cele mai bune substanțe în secția asta pentru că așa cere protocoalele…
Faptul că a recunoscut numele dezinfectantului a adâncit nedumerirea ei legată de împrejurările în care a ajuns în situația în care se afla.
- Cât mai durează? Vreau să vorbesc cu doamna, i s-a adresat femeii în costum albastru un bărbat înalt, grizonant, care purta o pereche de ochelari cu lentile groase.
- Ies imediat, domnule doctor, a spus femeia ștergând mânerele ușii și trăgând după ea căruciorul hodorogit.
- Bună ziua, Irina!
- Bună ziua! a răspuns ea gândindu-se că discuția cu acel domn îi putea oferi răspunsurile pe care le căuta.
Bărbatul a răsfoit dosarul pe care îl avea în mână, l-a închis și a privit-o atent.
- Irina, sănătatea ta fizică se recuperează conform așteptărilor noastre. Apoi și-a mutat privirea spre monitoare. - Apropo! Știi cine sunt eu?
- Nu…Dar sunt convinsă că te vei prezenta, a răspuns ea zâmbind.
- Sunt Paul, a răspuns el oftând și privind spre podea.
- Încântată să te cunosc, Paul, a spus Irina râzând și întinzându-i mâna.
Paul i-a strâns mâna cu aceleași gest cu care o făcuse de nenumărate ori înainte, în timp ce un nod invizibil îi bloca laringele. Nu știa dacă să îi spună de relația lor sau să conducă dialogul în mod strict profesional. Și dacă ar fi continuat ca un profesionist, cu ce ar fi fost potrivit să înceapă?
- Până o să vreau să aflu mai multe despre tine, ce poți tu să spui despre mine? a adăugat pe un ton vesel, Irina.
Să îi spună cât de dor i-a fost de vocea ei, de râsul ei plin, curajos sau cât de mult își dorește să o strângă în brațe?
- Eu mă așteptam să îmi povestești tu despre tine, i-a răspuns Paul râzând și așezându-i mâna pe pat.
- Of! Amintirile mele sunt ca un puzzle din care lipsesc multe piese. Sunt convinsă că mama știe totul despre piesele lipsă. După ce voi vorbi cu ea cred că pot depana amintiri cu oricine, a adăugat Irina râzând.
- Mama ta are Alzheimer, Irina.
- Cred că urmează un tratament, nu-i așa? Se va bucura să mă vadă. Chiar așa, eu când plec de aici?
- Mă tem că nu în următoarele zile sau, cel puțin, până nu înțelegem starea în care te afli. Dacă vrei să urgentezi asta, poți începe să-mi povestești din puzzle-ul tău. Încerci?
- Propun să o fac mâine când sigur voi fi mai odihnită. Am un soi de sfârșeală care îmi spune că un somn bun este ce îmi lipsește. Vii și mâine, nu-i așa?
- Ai dreptate. Odihnește-te și vorbim mâine, i-a spus Paul bătând-o ușor pe umăr.
Închizând ușa, a mai privit-o odată dar ea deja privea pe geam către norii care împresuraseră ca un iris soarele.
Irina a rămas cu aceleași întrebări și a înțeles că invocarea oboselii o pune la adăpost în situații inconfortabile. Apoi i-a venit ideea să meargă până la fereastră, să o deschidă și să simtă aerul invadând camera aceea care deja nu îi mai oferea nimic nou. Cu un gest firesc, a dat pătura deoparte și a încercat să se ridice în capul oaselor. Nu a reușit pentru că o durere atroce i-a străbătut șira spinării și camera s-a umplut de sunete de alarmare. În cameră au intrat agitate două femei îmbrăcate în verde care îi spuneau sa se așeze înapoi și să stea cuminte până vine medicul. În timp ce una îi așeza pătura și cealaltă reseta alarmele aparatelor, durerea îi măcina coloana cu tenacitatea unui sfredel invizibil. Mintea îi era ocupată cu imaginea picioarelor ei imobilizate în fixatoare externe complexe, semiarticulate. De aceea nu le putea mișca. Dar de ce o durea atât de tare coloana?
- Ce s-a întâmplat? a întrebat medicul tânăr care a intrat alergând în cameră.
- A declanșat alarmele pentru că a încercat să se ridice, a spus femeia mai în vârsta.
- De ce? Nu i s-a spus să stea liniștită? Încă nu este consolidată! a apostrofat-o pe cea tânără. - Te doare ceva? Unde credeai că pleci, doamnă?
- Mă doare îngrozitor spatele, a răspuns printre dinți Irina.
- Sigur că te doare dacă ai astfel de inițiative. Faceți-i un calmant, chemați brancardierii și duceți-o la CT. Eu anunț neurochirurgul să vină și el la CT.
În timpul explorării nu trebuia să se miște. Nici nu prea avea cum având în vedere dispozitivele pe care tocmai le văzuse. Calmantul începuse să își facă efectul și durerea se estompa deja, așa că a închis ochii. Acum chiar era obosită, așa că a adormit.
Noaptea era mai neagră ca de obicei și plafonul de nori era brăzdat în depărtare de fulgere răzlețe. Farurile făceau eforturi să străpungă întunericul și Irina a redus viteza cu intenția de a nu pune pe nimeni în pericol pe o astfel de vreme.
- Ai văzut cumva ce scria pe borna aceea? l-a întrebat Irina pe bărbatul aflat în dreapta și la fel de atent la drum ca și ea.
- Scria că dacă suntem atenți și conduci prudent, cum o faci deja, în șaptesprezece kilometri vom parca în fața casei, i-a răspuns el pe un ton vesel cu intenția să mai risipească încordarea din habitaclu. -Cred că urmează o curbă, a adăugat.
- Și unde e curbă, sigur este și o mașină, ca să te citez, profesore George, a spus râzând Irina, vizibil bine dispusă de tonul vesel al lui.
Impactul a fost frontal și durerea aceea din coloană a revenit lancinant, cuprinzând și picioarele și determinând-o să deschidă ochii.
- Dacă se poate mai multă atenție la așezarea pe pat ar fi bine pentru că nu putem administra o alta doză de calmant, spunea un bărbat slăbuț, de statura medie, cu barbă și ochelari.
- Slavă Domnului, Irina! Totul este în regulă. Te rog să mă ierți că nu am reușit să ajung la tine de când am aflat că ți-ai revenit, dar am fost prins cu treburi în sala de operații, i s-a adresat zâmbind amabil. -Ar fi trebuit să îți spun că nu ai voie să te miști…cam două luni de acum înainte.
În sfârșit, cineva care îi putea spune multe despre ea, a gândit Irina înainte să adoarmă iar.
Camera era luminată de monitorul care îi era prieten de când a deschis ochii. Fereastra devenise un tablou întunecat pe care străluceau câteva stele și luna se ivea de după rama de sus. În liniștea nopții, sirena unei ambulanțe răsuna slab din depărtare. Irina nu putea să aproximeze dacă se îndepărtează sau se apropie de locul în care se afla.
- Ea are puls la carotidă. Începeți să tăiați să o scoatem de aici, s-a auzit când sirena a tăcut.
- Șefu’, la el nu simt nimic. Cred că e pierdut… Pe podea e baltă de sânge. Ne concentrăm pe ea?
- Da. Nu văd sânge pe nicăieri dar nu știm ce leziuni interne are. Îmi pare cunoscută femeia asta, a spus cel apelat cu Șefu’
- Hai băieți! Dați bătăi pe stânga să nu o pierdem și pe ea!
Asistenta care a intrat era tânără și veselă ca și bluza pe care o purta.
- Buna dimineața! Cum e azi? Vă doare ceva?, a întrebat ea zâmbind.
- Buna dimineața! M-aș simți mai bine dacă aș putea să fac câțiva pași, dar sunt bine. Mulțumesc! A răspuns Irina, zâmbind la rându-i.
- Voi ridica patul la șaizeci de grade pentru că urmează să serviți micul dejun cu domnul doctor. Îl anunț imediat că v-ați trezit, spuse ea ieșind.
Soarele împingea somnoros un nor care părea că vrea cu orice preț să îi fure prim-planul. Pe pervaz, două vrăbiuțe se certau și Irina se întreba dacă este o dispută matinală de familie sau este o lupta pentru a-i câștiga atenția. Prinsă în observațiile vieții de dimineață, nu remarcase prezenta lui Paul.
- Bună dimineața, soare! o salută el strângându-i ușor mâna în timp ce privea cu interes vrăbiuțele de la fereastră.
- Buna dimineața! Scuze că nu ți-am remarcat prezența, dar companionii de ocazie de la fereastră mi-au furat toată atenția.
- Am venit să continuăm discuția de ieri și să servim micul dejun, dacă nu te deranjează…desigur.
- Deloc. Ce avem la micul dejun?
- Am zis să fie ceva ușor…un ou fiert moale, pâine cu unt și miere și ceai de mentă, i-a răspuns Paul.
- Și pentru tine?
- La fel, a spus el turnând ceai într-o cană înflorată cu o toartă disproporționată.
- Spuneai că mama are Alzheimer. Ce înseamnă asta?
Paul era să scape cana din mâna. Preț de o clipă a tăcut, apoi i-a spus că este o boala degenerativă în care memoria este alterată profund. Pe chipul Irinei s-a așternut uimirea.
- Se poate să nu mă recunoască?
- Cu mare probabilitate, da, i-a răspuns Paul în timp ce întindea îngândurat untul pe o felie de pâine.
- Cine este George și unde este el acum?
Cuțitul a căzut zgomotos pe pardoseala salonului și Paul a fixat-o cu privirea.
- Când ai aflat de George? a întrebat-o el pe un ton grav.
- Ieri, la CT, am avut un vis în care eram împreună cu el într-o mașină. Daca îl cunoști, aș vrea să-mi spui cine este pentru că eu cred că mă poate ajuta.
- El nu te poate ajuta pentru că nu există. Visele nu sunt realitate.
- Dar mașina din vis a fost, a spus ea dezvelindu-se și arătând spre instalațiile din jurul picioarelor ei în timp ce îl privea pătrunzător. Chiar nimănui nu îi pasă de faptul că fac eforturi imense să îmi amintesc viața mea?
- Propun să mâncăm și apoi vom avea destul timp de vorbit, i-a spus Paul în timp ce o învelea cu o grijă excesivă.
- Vă rog să mă scuzați! a spus asistenta drăguță din ușa salonului. Domnule doctor puteți veni la salonul 5? Avem o urgență!
- Desigur! i-a răspuns asistentei. - Te rog să mănânci până nu se răcește ceaiul. Vin imediat ce rezolv, i-a spus Irinei în timp ce ieșea grăbit pe ușă.
Gustul pâinii cu unt și miere îi amintea de copilăria ei de la țară. Doar că atunci bea lapte de la văcuța pe care o ducea chiar ea la păscut în poala pădurii.
- Poftă bună, fată! i-a strigat Corina năvălind pe ușă. - Arăți bine azi dar o să arăți și mai bine după ce te aranjez puțin, a continuat scoțând din buzunarele halatului o trusă de machiaj, pensule și o perie de păr. - După ce mănânci, începem treaba!
- Am cam terminat și te rog să mă ajuți cu tava asta. Pune-o pe măsuță și hai să vedem ce ai adus, a spus Irina bucuroasă.
- Dar de ce sunt două tacâmuri? a întrebat uimită Corina.
- Paul a adus micul dejun pentru amândoi dar are o urgență și a plecat, a răspuns Irina deschizând cutia cu farduri.
- Mereu am spus că vă sta bine împreună dar George avea mereu prioritate, i-a spus șoptit Corina.
- Îl știi pe George? a tresărit Irina, prinzând-o de mână. - Corina, dacă ești cu adevărat prietena mea, trebuie să-mi spui tot ce știi, chiar acum!
Zâmbetul a părăsit brusc fața Corinei și privirea i-a căzut pe mâna Irinei care o strângea imperativ pe a ei.
- Nu trebuia să aduc vorba despre asta până nu mi-ar fi permis Paul să îți spun, i-a spus Corina în timp ce lacrimile care îi umpluseră ochii se rostogoleau năvalnic peste obrajii îmbujorați. A îmbrățișat-o pe Irina pentru că nu o putea privi și să îi spună tot ce știa. Apoi a devenit brusc neliniștită, ridicându-se și mergând către fereastră. A privit îndelung agitația matinală a orașului care începea dincolo de fereastra salonului în timp ce schița mental un răspuns la întrebările Irinei. Oftatul eliberat parcă din rădăcină ființei punea punct gândurilor ei. S-a întors către Irina și a fixat-o cu privirea.
- În primul rând, discuția asta nu a avut loc. Tot ce îți voi spune va rămâne între noi două, aparatele astea și cei patru pereți. Cine este în fotografia asta?, a întrebat-o pe Irina fluturând o poză tip portret a unui bărbat elegant.
- Un bărbat…care îmi pare cunoscut…
- De unde?
- Nu știu…
- Numele George ți se pare cunoscut?
Irina a schițat un gest de ridicare dar durerea din coloană i-a amintit că trebuie să rămână nemișcată.
- Știi ceva despre un profesor de la Universitate?
- Îl știu doar pe Paul…
- Paul… este necăsătorit… dar tu știi de când îl cunoști? Sau de unde?
Obrajii Irinei erau plini de lacrimi care se rostogoleau fără nicio direcție vizibilă. Dintotdeauna o enervau întrebările pentru care nu avea un răspuns. A închis ochii așteptând răspunsurile Corinei la întrebările pe care i le adresase. În întunericul declanșat de închiderea pleoapelor, a deslușit o curbă și farurile unui camion. În urechi s-a pornit un zgomot infernal și în fundal sunetul unor roți frânate pe asfalt.
- Dar tu, Corina, știi ceva despre un camion mare care frânează brusc?, a întrebat Irina vrând să sublinieze absurdul întrebărilor Corinei și să o pună în imposibilitatea de a-și răspunde.
- Este camionul care l-a strivit pe George.
- Sigur că da! Și eu care credeam că m-a lovit pe mine, a râs printre lacrimi Irina.
- Și asta este adevărat, i-a replicat Corina.
- Ce puneți la cale, fetelor? a întrebat Paul în timp ce intra în salon cu un buchet imens de trandafiri galbeni, preferații Irinei.
- Depănăm amintiri și facem planuri pentru când va pleca Irina din patul ăsta.
Irina își ștergea de zor fața cu un șervețel ținând în cealaltă mână trusa de farduri.
- Dar mai întâi mă voi aranja puțin, cum stă bine unei doamne, nu crezi?
Paul a ratat introducerea florilor în vază pentru că a întors capul spre Corina, adresându-i o privire plină de nedumerire.
- Prea bine! Mă voi retrage pentru că pacienții mă așteaptă, dar promit să revin, a spus Paul pe un ton vesel, ieșind din salon.
- Voi pleca și eu, a anunțat-o Corina. Nu știu când voi reveni. Îți las trusa pentru când vei vrea să o folosești. La revedere!
Irina a întors privirea spre fereastră. Vrăbiuțele își luaseră zborul și era invidioasă pe libertatea lor. Deodată se simțea atât de singură.
Următoarea lună i-a adus eliberarea din fixatoarele externe și începerea fizioterapiei la pat cu o kinetoterapeută extrem de atentă și empatică pe care o chema Ioana. O încuraja la fiecare mișcare indiferent cât de stângaci era realizată. Irina memorase mare parte din exerciții și le repeta noaptea când toți credeau că ea doarme. Urma să primească acceptul să se ridice și voia să fie stăpână pe picioarele ei în ciuda durerilor care încă erau prezente.
În săptămâna dinainte să părăsească patul pentru primii pași, a venit o comisie care i-a înaintat un formular pe care trebuia să-l completeze dar erau multe aspecte pe care nu le mai știa, așa că a lăsat multe spații libere. În ciuda privirii critice a celor doi domni din componența comisiei, doamna care era cu ei a bătut-o ușor pe umăr și i-a spus zâmbind:
- Va fi bine pentru că vrem să facem tot ce este bine pentru tine, Irina.
În dimineața în care se putea ridica în sfârșit din patul care îi fusese gazda pentru mai bine de trei luni, a primit vizita neurochirurgului, despre care acum știa că îl cheamă Marius, și a Ioanei care era toată un zâmbet.
- Bună dimineața, Irina! Azi mergem la fereastră cu ajutorul cadrului ăsta, i-a spus Marius.
- Vă voi ajuta eu să vă ridicați, a spus Ioana întinzând mâinile către ea.
Durerea din coloană era, dar o putea neglija, nemaifiind atât de ascuțită ca până acum la ridicarea în șezut. Lumea se vedea altfel acum.
A lăsat să-i alunece un picior la marginea patului în timp ce îl trăgea pe celălalt.
Atingerea podelei cu tălpile i-a stârnit uimirea pentru că a descoperit că avea zone în talpă cu care nu simțea. Marius a încurajat-o și i-a spus că este normal să fie așa având în vedere amploarea leziunilor coloanei ei.
Cu stângăcia unui copil la primii pași, susținută de Ioana cu ambele mâini, Irina se îndrepta spre fereastra care a fost ecranul unde lumea dinafară dădea spectacole. Pervazul era rece dar plăcut la atingerea palmelor ei transpirate iar lumea care i se deschisese era infinit mai mare și mai vibrantă decât ce văzuse ea în ultimul timp.
- Este foarte bine și este destul pentru azi.
Vei resimți dureri și amorțeli, poate slăbiciune musculară, dar ele se vor estompa cu timpul. Important este că poți să mergi iar, i-a spus zâmbind Marius. Din punctul meu de vedere, ești vindecată, a adăugat întinzându-i mâna pe care Irina i-a strâns-o ferm, mulțumindu-i.
- Și eu mi-am terminat treaba și vă doresc multă sănătate, i-a spus Ioana îmbrățișând-o ușor.
- Mulțumesc pentru tot, Ioana! Ambilor vă mulțumesc din suflet!
Paul a găsit-o la marginea patului, în șezut.
- Ce surpriză plăcută! Cine este cea mai curajoasă fată? Cine a dărâmat toate prognosticele sumbre? a spus el pe un ton vesel.
- Ar trebui să răspund “Eu"?
- Desigur. Tu ești eroina aici.
- Eroina asta ar putea să-și reia serviciul?
Paul a încremenit. S-a așezat lângă ea pe pat și i-a luat mâna dreaptă între palme.
- Irina… Comisia care a fost aici… a ajuns la concluzia că trebuie să te pensioneze. Nu vei mai putea profesa niciodată. Partea bună este că vei avea o pensie mai mult decât decentă, a spus Paul, evident încurcat că trebuie să îi dea un răspuns cel puțin inconfortabil ca acesta.
Pentru prima dată era enervată. Nu știa ce meserie avusese iar în oglindă s-a perceput ca fiind o persoană departe de vârsta pensionării.
Promițându-și să clarifice chestiunea asta cu altă ocazie, l-a privit pătrunzător pe Paul și l-a întrebat când poate pleca din spital.
- Dacă vrei, și mâine se poate. Voi trece zilnic să te vizitez și să îți aduc tot ce îți trebuie. Acasă te vei reface complet, i-a răspuns vizibil înviorat de întrebarea Irinei.
- Foarte bine! Mâine vreau să plec de-aici, i-a replicat pe un ton glacial Irina.
Dimineața era răcoroasă, dar însorită și aerul se simțea proaspăt. Pașii îi erau încă nesiguri dar vederea mașinii lui Paul îi dădea motivația să ignore stângăcia cu care înainta spre portiera deschisă.
- Voi sta în spate, i-a spus lui Paul trântind cu oarecare iritare portiera din dreapta. Și nu trebuie să mi-o deschizi tu pentru că o pot face eu!
- Am chemat ieri o firmă de curățenie în apartamentul tău. Am pus și câte ceva în frigider, pentru sosirea ta. În drum, voi opri să iau tortul și florile, a informat-o rapid Paul.
Irina simțea că înnebunește. Viața îi era organizată de parcă mintea îi fusese zdrobită odată cu picioarele. Dorința ei cea mai mare era să locuiască în viața ei, nu într-un apartament curat și cu frigiderul plin.
- Vreau să merg la mama! Dacă nu mă poți duce tu, voi găsi o cale să ajung la ea.
Paul a încremenit.
- Este o distanță mare până acolo și eu nu pot veni zilnic să îți aduc cele trebuincioase pentru traiul zilnic.
- Nici nu trebuie să vii. Cred că mă pot descurca. În plus, îmi este foarte dor de mama.
- Te rog să pui centura… să putem porni, a răspuns cu o iritare reținută Paul răsucind brutal cheia în contact.