Doru

Niciodată nu reușea să plece imediat către casă și zăbovea pe treptele școlii, parcă așteptând un imbold care se lasă așteptat. Azi avea un motiv serios. Trebuia să mănânce ultimul din cele trei mere pe care le lua cu el dimineața la plecare, cu intenția de a le mânca în fiecare din cele trei pauze. În pauza mare a fost la bibliotecă să returneze cele două cărți împrumutate și să aleagă altele pentru zilele ce urmau. Numai că azi fusese mai aglomerat ca în alte zile și nu a mai rămas timp și pentru acel măr.

Era al doilea an de navetă și învățase că orice sută de grame în plus conta pe parcursul celor cinci kilometri care despărțeau casa lui de școală. Greutatea nu se aplica și la cărți și caiete. Dificultatea navetei era traversarea pădurii, mai ales iarna sau când ploua și trebuia să ferească bălțile cu apă pe care pământul refuza să o absoarbă. Din punctul ăsta de vedere, admira pantofii curați ai colegilor care veneau la școală cu bicicleta sau care erau aduși cu căruța ori șareta de părinți sau bunici. Uneori mai beneficia și el de astfel de mijloace, când se așeza pe nevăzute pe axul care ieșea sub fundătoarea unei căruțe. De altfel, putea număra pe degetele mâinilor invitațiile primite de la căruțași să urce alături de ei sau să stea pe scoarța căruței. Și dacă ar fi fost mai multe, ar fi refuzat, pentru că nu găsea un confort mai bun decât cel al mersului pe jos.

De animalele pădurii nu se temea, pentru că își spunea că, atâta vreme cât el nu are gânduri urâte despre ele, ar trebui să beneficieze de reciprocitate din partea lor. Întâlnise de câteva ori porci mistreți și căprioare, dar i-au dat atenție preț doar de o privire și apoi s-au pierdut printre copaci. Mai rău era cu tractoriștii care intenționat luau la țintă bălțile, chipurile ca să împrăștie apa ca să se usuce mai repede drumul. În situația asta trebuia să se ferească de ploaia de stropi care i-ar fi murdărit uniforma cu noroi. O pățise odată, iar mamei i-a luat destul timp să i-o curețe.

S-a pus în mișcare către casă imediat ce a terminat de mâncat mărul, cu gândul la cărțile despre șah proaspăt împrumutate de la bibliotecă. De la începutul anului era înscris la clubul de șah al școlii, fondat de un învățător pensionar, văduv și uitat de copii, care se plictisea acasă. Cu el, clubul avea patru membri. Doru intrase în club pentru că la televizor era duminica o emisiune despre șah și vedea acolo mari maeștri care jucau partide grele, pentru care primeau puncte cu care se stabileau ierarhii. Marii maeștri de atunci erau din Uniunea Sovietică, dar Învățătorul le vorbise despre Bobby Fischer și asta i s-a părut interesant. Era altceva decât tot ce îl înconjura și lui tocmai asta îi plăcea: să fie diferit. Nu în sensul de a fi extravagant, ci în simplul sens de a nu fi la fel, de a nu fi în trend.

Pentru că știa drumul pe de rost, în timp ce mergea, în gând deschisese o partidă de șah cu el însuși, alegând să joace de data asta cu negrele. În adâncul ființei lui ar fi ales tot timpul să joace cu negrele, pentru că în mentalitatea generală erau de rău augur, dar el știa, și i se confirmase, că tocmai acea mentalitate era elementul-surpriză pe care miza.

Dacă ar fi putut fi una din piesele de pe tablă, ar fi ales să fie cal, pentru mișcările cu schimbare de unghi care făceau deliciul tacticilor pe întreaga tablă. Învățătorul era încântat de jocul cailor lui Doru și îl provoca cu partide care începeau cu deficit de piese. Asta însemna că fiecare jucător putea lua cinci piese la alegere din cele ale adversarului înainte de începerea partidei, dar, în afara pionilor, niciodată două identice. Pentru el nu era un concept nou, întrucât și viața lui se desfășura cam după aceleași reguli.

Partida încă se juca în mintea lui când lătratul scurt, pe post de salut, al lui Marcelino, câinele metis al gospodăriei, l-a anunțat că trecuse de poarta casei.

Nu îl aștepta nimeni în afara lui Marcelino, care spera la o porție de joacă cu Doru, dar acesta nu avea timp de pierdut. Duminică era finala concursului de șah, la care se înscrisese doar să joace șah și cu alții în afara celor de la școală. Întâmplător, a trecut de etapele eliminatorii și era în etapa finală, care avea loc la oraș și aduna jucători din patru județe. El avea să fie însoțit de Învățător, care luase și biletele de tren. Tatăl lui îl ducea doar până la gară, tot pe jos, pentru că erau zece kilometri până acolo și pentru că era foarte dimineață, trenul plecând la patru și jumătate.

Pentru participarea la concurs primise de la învățătoarea lui ziua de sâmbătă liberă, iar Doru era convins că va termina de citit cele două cărți împrumutate chiar în seara de sâmbătă. Așa că s-a apucat serios de citit.

L-a trezit vocea mamei, care îl certa că iar nu a mâncat nimic când a venit de la școală și că șahul îl va îmbolnăvi dacă nu se va îngriji de alimentație și de somn. Pe masă era o mămăligă galbenă și aburindă și o farfurie mare cu lapte rece. Cu mișcări lente, Doru a aruncat un praf de sare în lapte și a început să aducă bucăți de mămăligă în farfurie. În timpul ăsta, și-a întrebat mama dacă este normal să nu fie la fel de agitat pe cât erau colegii și toți învățătorii în legătură cu concursul de șah. La urma urmei, ce putea să facă altceva decât să joace cum a mai jucat și înainte? Mama a încercat o explicație în care el era vârful de lance al școlii și în care toți erau suporterii lui și ar fi dorit ca el să fie campionul.

El să fie campionul… Mda!...

Dorința lui era să fie în primii trei, pentru că doar ei primeau premii în bani. Da, Doru era interesat de bani din momentul în care a ales să joace șah într-un campionat. Laudele nu i-au ținut de foame, nu l-au îmbrăcat și nici nu i-au scurtat naveta. Se cam săturase de cuvinte. Voia ceva palpabil, ceva cuantificabil și ceva cu adevărat folositor.

Cu gândurile astea și cu foamea potolită de aceeași cină pe care o servea cam de când ținea el minte, adică dintotdeauna, s-a năpustit asupra cărții începute înainte de a fi adormit.

Paradoxal, pentru prima dată de când citea cărți cu și despre șah, cartea îl plictisea. Reușea să se concentreze preț de câteva paragrafe, apoi mintea îi zbura pe tablele de șah de la etapele anterioare, unde reușise câteva maturi in extremis în fața unor adversari care aveau vechime mai mare decât el. Frânturi de partide îi reveneau în minte ca niște flash-uri, între care apărea învățătoarea, care ba îl lăuda pentru reușita la vreo etapă, ba îl certa că nu este în stare să recite o poezie fără să uite versurile sau că nu ține ritmul corului și strică armonia. Până și îmbrățișarea mamei i-a apărut, doar că de data asta era reală și, de fapt, mama tocmai îl așeza pe pat, spunându-i că iar a adormit și că ea s-a săturat să îl așeze seara în pat cu tot cu cărțile lui. Atunci a realizat Doru cât este de obosit fizic și a dat vina pe cei zece kilometri, dus-întors, pe care îi parcurgea zilnic, șase zile din săptămână. Supărarea lui mare era că pierdea două ore din zi doar pe drum.

A adormit hotărât să schimbe toate astea începând de duminică și s-a trezit la prânz a doua zi, în sâmbăta aceea liberă oferită de învățătoare să se odihnească pentru ca să aducă trofeul de la șah în școala lor. A constatat că nu i-a revenit deloc apetitul pentru lectură și a ieșit în curte la Marcelino. Prins cu joaca, a pierdut total noțiunea timpului și a fost complet surprins că părinții au revenit acasă de la serviciu. A constatat că ziua aceea liberă, în care el își propusese să epuizeze cele două cărți și să asculte muzică la difuzor, a fost incredibil de scurtă. Analiza asupra lungimii zilei i-a fost întreruptă de vocea tatălui, care îl anunța că cina cu lapte va fi mai devreme, pentru că dimineața se vor trezi cu noaptea în cap să meargă la gară.

Doru a încuviințat și a mers să culeagă câteva mere să le ia cu el la concursul de a doua zi. Culegând merele, își imagina cum va reveni el acasă cu un buzunar umflat de bani și va mânca aceeași cină, știind că este pe cale să devină alt om.

Trenul l-a impresionat mereu. Mersul lui drept, oprirea greoaie, zgomotul peste macaze și, mai ales, fluierul locomotivei. A descoperit trenul de când cu concursurile de șah și chiar îi plăcea foarte mult să călătorească cu el.

În gara orașului erau tot felul de afișe cu concursul de șah, cu clădirea în care se desfășura și cu sponsorii. Le-a remarcat în trecere, fără să fixeze unul anume, și, până să mai privească o dată trenul, era într-un autobuz plin în care doar mâna fermă a Învățătorului, care îl ținea strâns, îi era singura cunoscută. Au coborât la a cincea oprire în orașul din care el nu văzuse nimic din cauza aglomerației din autobuz și apoi au urcat treptele unei clădiri albe cu coloane înalte și ferestre cu vitralii multicolore. În timp ce urcau, Învățătorul i-a spus că trebuie să fie atent la mutările adversarului, să piardă cât mai puține piese și să nu uite că el joacă să câștige, nu să facă spectacol, după prostul lui obicei.

Surpriza pentru Doru era că se juca șah rapid, iar el era antrenat pentru șah clasic, dar nu putea renunța chiar acum, la concursul final. Era un avantaj clar pentru cei cu vechime, care se mai întâlniseră la concursuri de acest gen și înainte, dar el miza pe faptul că nimeni nu îl cunoștea și, din punctul ăsta de vedere, nu era văzut ca o amenințare. După turul preliminar au rămas șaisprezece jucători cu tot cu el, calificat la mustață în fața unui veteran și câștigător al uneia din edițiile precedente. După calculele lui, mai avea trei partide să fie în preajma premiilor cu bani. Cum viața i-a rezervat tot felul de surprize, contrar calculelor lui, Doru a ajuns în finală cu un elev de clasa a patra, fiul unuia dintre sponsori, care începuse șahul la patru ani. Experiența competițională a adversarului lui Doru era impresionantă și asta îl punea pe Doru într-un mare dezavantaj, judecând din afară.

Calculul lui Doru era simplu. Își dorise puțin și obținuse mai mult. Ce obținuse nu putea pierde și, atâta vreme cât obiectivul lui fusese atins, un câștig mai mare nu era imperios necesar. Doru nu se afla acolo pentru ierarhie și trofee, aspecte urmărite doar de adversar. Judecând așa, el avea avantajul că putea juca fără nicio presiune, întrucât își pusese deja sacii în căruță.

A jucat spectaculos, cum îi plăcea lui, spre disperarea Învățătorului, care remarcase două situații în care Doru putea închide partida, dar a făcut cadou adversarului piese în loc să îi aplice mutarea finală. Culmea spectacolului a fost matul lui Doru, cu calul și nebunul, care a încântat spectatorii.

După festivitatea de premiere, Învățătorul a fost înconjurat de antrenori de la cluburi de șah, care voiau să îl înscrie pe Doru în cluburile lor. El i-a refuzat politicos, spunând că, dacă părinții copilului vor fi de acord, îi va contacta el. Doru a luat diploma, cupa și CEC-ul și a ieșit pe ușă.

Învățătorul l-a găsit pe treptele sălii, sub coloanele de la intrare, mâncând ultimul măr luat de acasă. Doru i-a înmânat diploma și cupa să le ducă școlii și i-a spus că îi va da banii pe bilet când va merge la bancă cu tatăl său să schimbe CEC-ul. La întrebarea Învățătorului ce va face cu banii, Doru i-a spus că își va cumpăra o bicicletă cu care să vină la școală, iar restul îi va da mamei să își cumpere o rochie de mers la biserică și ce-o mai vrea ea.

În tren, înainte să coboare în gara din care mai avea zece kilometri de mers până acasă, Doru i-a spus Învățătorului că pentru el șahul s-a terminat odată cu acel mat, pentru că el nu vrea să demonstreze nimic nimănui.